Zița, vrabia și Sony

Untitled collage (2)_peSeară caniculară în grădina bunicii din România. Bunica e mama mea dar bunica nepoților ei. Vrăbiuțele stau neștiutoare sus pe  cablul dintre doi stâlpi și socializează sau ce-or face ele când se adună. Fi-miu face poze cu camera mea cea nouă și scumpă. L-am lăsat mai cu juma de gură și îmi sare inima ca o vrabie care se zburătăcește, de fiecare dată când el își ia câte o poziție mai îndrazneață ca să ajungă mai sus, mai la dreapta, mai în alt unghi precum un fotograf sadea. Și-atunci nu mai trag aer preț de cîteva inspirații normale și mai apoi respir brusc și ușurată că n-a scăpat aparatul din mână nici de data asta. Uf!
Dintr-odată vrăbiuțele devin foarte zgomotoase, parcă s-ar certa ca niște țațe la piață și gâlceava se întețește și aproape mă asurzește deși mă aflu în partea cealaltă a casei. Pare îndreptată spre gardul de dedesubt sau spre liliacul stufos de la colțul gardului sau spre ceva de acolo de jos oricum și nu-mi trebuie să mă întreb prea mult că de neunde se ivește puiul de pisică tărcat și aleargă repede undeva unde să fie lăsat în pace pe după casă. Copiii țipă și ei peste vrăbii și e o galceavă de neînchipuit.
-Mamaaaa!! Zița are ceva în gură!… Mamaaa, hai repedeee!
-Ce are?!
-Un ceva! Mic!… Un animal!
Tre’ să fie un șoarece, bravo Zița, bine că începi să te mai întreții și singură când nu e nimeni acasă, n-ai să mori de foame! gândesc, căci oricum urma să plecăm cu toții la București în ziua următoare, dar nici nu vreau să văd grozăvia.
-Un șoarece? întreb ca să mi se confirme.
-Nuu! O… o pasăre! strigă unul dintre ei găsindu-și cuvântul românesc și și dintr-odată aud și eu un ciripit disperat pe care de fapt l-am tot ignorat și l-am pus pe seama celorlate ciripituri îngrozite.
Fi-miu aleargă și el de colo-colo dar nu lasă camera din mână și face poze. Nu știu ce să salvez mai întâi dar îmi zic că pasărea oricum nu mai are nicio șansă și mă îndrept cu pas hotărât spre fi-miu, îi iau aparatul din mână în timp ce vizualizez grozăvia cu un ochi și văd un pui de vrabie care țipă ca din gură de șarpe mâță. Hotărăsc că e prea mult pentru firea mea simțitoare și strig și eu după mama proprie:
-Mamaaaa! Vino repedeee!… Zița are o vrabie în gură! Maa-maaaa! N-auzi?
Bunica n-aude din bucătărie și mă duc în goană după ea. Doamne-ferește să mă lase pe mine singură să rezolv situația! Că e doar pisica ei!
Copiii strigă, mama lor strigă, vrabia strigă, numai pisica nu zice nimic, că dacă ar deschide gura ne-ar închide-o nouă, dar ea nu știe și nu vrea și sigur n-o interesează să-și lase cina să-și ia zborul.
-Zița! Nu! Lasă jos! strigă bunica autoritar după ce și-a făcut și ea apariția val-vârtej ca-n situații de urgență.
Zița ține cu dinții de jucăria ei și se face că n-aude.
-Zița! Bunica se apropie amenințător de pisică care e deja încercuită de nepoți. Eu nu suport scenele tari cu final neașteptat sau previzibil precum moartea sigură și reală a protagonistului așa că dispar în casă și aștept să se termine toată grozăvia și să revenim la monotonia toridă de dinainte. Să mă mai plâng altă dată de plictiseală! îmi zic cu ciudă.
-Ooooooooo! aud prin fereastra deschisă. Ce mic eeeeee! Ce drăguuuuț! Pot să pun mâna pe el, bunica?
???
Afară copiii stau roată în jurul bunicii din pumnul căreia iese un cioculeț galben și o scăfârlie ciufulită cu doi ochișori negri ca mărgeluțele din care-și fac fetele brățări acasă. Vietatea e inspectată pe toate părțile cu grijă, are puțin sânge pe o parte dar nu pe aripă. O vrea și fi-miu să o țină, bunica îi zice să aibă grijă să n-o scape, el zice nu, nu! așa precum mi-a zis și mie cu aparatul foto și peste câteva secunde vrabia zboară țopăind prin grădină cu toți după ea: Prinde-o! Prinde-o! N-o lăsa pe Zița! Dar Zița e supărată în iarbă și nu reacționează imediat, pasărea se ascunde pe după trandafiri, nimeni n-o vede și n-o găsește, iar eu dau indicații prețioase de la depărtare: Acolo e! Sub ăla roșu! Unde? Sub gărduț! Unde? N-o văd! Acoloo! Arăt iritată cu degetul, cât de greu o fi să găsești un pui de vrabie sub nasul tău, dar ei nu-l văd și eu sunt nevoită să mă apropii și să-l apuc de sub gărduțul trandafirului și îl pasez repede bunicii că ea știe ce să facă cu el, eu nu vreau să-mi leșine în palmă sau mai rău, Doamne păzește!
Îl mai mângâie ei pe toate părțile apoi bunica îl ia în hol, închide ușile și-i face o probă de zbor. Poate sau nu poate, ca să știm cum stăm. Se dovedește că poate, n-a fost atins la aripă, uraaa, acum ce facem cu el? Unde să-i dăm drumul? În aceeași curte cu Zița nu poți, în stradă iar nu poți că mai sunt vreo 3-4 motani bătăuși și pofticioși. Până la urmă e lăsat cu alai printr-o deschizătură foarte îngustă în grădina plină de petunii a vecinei din stânga că ea n-are nici câine, nici pisică și garduri înalte și alunecoase.
Întâmplarea a rămas însă imortalizată pe fotografii și eu evit din răsputeri să mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu Sony-ul meu cel scump dacă fi-miu l-ar fi scăpat din mână precum pe puiul de vrabie. Nu fac față gândului, v-am zis că sunt o fire simțitoare.

(Se înțelege că doar ultima fotografie e făcută de mine, după ce mi-am recuperat aparatul).

Advertisements

4 thoughts on “Zița, vrabia și Sony

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s