One chocolate to go!

O noua povestire iesita din fotografia mea si muzica de saxofon. Cred ca s-ar traduce “Ciocolata la pachet”, sau “de luat acasa”…

Viggo astepta nerabdator pe bancheta din spate sa se schimbe culoarea semaforului.Traficul era aglomerat ca de obicei diminetile,masinile se intersectau cu pietonii grabiti,soferii isi pierdeau rabdarea si claxonau in zadar pe cei din fata lor, doar-doar ar mai câstiga niste centimetri de sosea spre destinatie.Care la acea ora matinala nu putea fi decât biroul,spitalul,catedra,fabrica.Nu multi ar fi iesit cu alte treburi tocmai atunci, decât daca n-aveau incotro.Orice om cu mintea la cap ar fi asteptat macar o ora,sa se mai potoleasca nebunia.De data asta parca e prea de tot,gândi el.N-o sa fiu la timp orice as face.Viggo era boss-ul firmei, dar intotdeauna facea tot posibilul sa fie punctual, sa dea exemplu si angajatilor, dar si pentru ca asa i se parea firesc.Iar astazi era si o intrunire generala,unde urma sa  se discute noi posibilitati de investitie cu niste parteneri din Japonia,renumiti deja pentru punctualitatea lor.

Soferul il privea prin oglinda retrovizoare cu calm.Lucra pentru el deja de vreo 5 ani. Îi placea postul, domnul Viggo ar fi putut sa-i fie fiu, dar il trata cu respect, fara toane de sef,era un gentleman atât in maniere cât si in tinuta. Cel mai bine ii statea in gri, asa ca acum,ii dadea un aer distins,desi nu implinise nici macar 40 de ani.Insa parul ii era grizonat la tâmple, ceea ce ii dadea un farmec aparte, pe lânga ochii lui verzi-cenusii,o privire patrunzatoare si calda totodata, desi stia sa fie si dur atunci când situatia o cerea.Acum de exemplu, ochii lui pareau ca marea amenintata de furtuna, privirea incepea sa i se intunece de iritare, cravata parea sa-i fie prea strânsa in jurul gâtului si ceasul  de la mâna stânga parea sa o ia inainte nepasator de indignarea lui.Trecusera deja 10 minute si ei tot la acelasi semafor asteptau.Luminile se schimbau dar ei nu pareau sa se miste de pe loc altfel decât cu viteza melcului.

Prin geamul fumuriu, Viggo se uita inspre trotuarul la fel de agomerat,oameni treceau,veneau,se pierdeau iar unii printre altii,pasi grabiti, genti de lucru,ghiozdane,pantofi bruni, negri,albi,albastri,pantaloni, fuste,culori, cafea aburinda bauta in graba pe strada.Masina oprise chiar in dreptul unei cafenele ,oamenii luau micul dejun ,muscau din croissante si sorbeau din cani si Viggo si-a dorit dintr-odata sa se faca seara, sa se duca in cafeneaua lui obisnuita, Café Image, cea a lui Max, prietenul lui din copilarie.Erau nedespartiti atunci, intre timp viata i-a purtat pe cai diferite dar s-au regasit cu un an in urma.Amândoi avusesera ambitia sa aiba propria afacere si le reusise,fiecare in alt domeniu.Max era tipul boem, artist, in cafeneaua lui avea expozitii de pictura, de fotografie,ba chiar si lansari de carte uneori.El insusi era un fotograf foarte bun, fotografii de-ale sale fusesera publicate prin diverse reviste,era destul de recunoscut in lumea artistica.In plus,ii placea sa descopere tinere talente si sa le promoveze,credea in nemurirea artei ,credea ca fara ea lumea ar fi fost  cu totul anosta,saraca. De fapt Max isi dorise mai degraba independenta, in timp ce  Viggo era bussiness man-ul prin definitie, avea priceperea si mintea pentru asta.Desi in sufletul sau ,daca viata nu l-ar fi adus pe calea aceasta, gândea ca i-ar fi placut sa fie jurnalist. Putin artist era totusi si Viggo, ca orice om poate, daca si-ar cauta adânc in inima ar gasi ca vibreaza la ceva.La el era saxofonul.Luase lectii de mic, câtiva ani doar, niciodata nu facuse o ambitie din asta, incetase pentru ca interesul ii fusese captivat de sport,de tenis mai ales, apoi de fete, mai târziu de lumea seducatoare a afacerilor si a barbatilor la 4 ace.Asa isi dorea sa fie, sa plece diminetile spre un serviciu unde sa se simta stimulat, in continua miscare,mereu in priza,mereu interesat.Si mai ales sa ia singur deciziile.In tinerete lucrase prin diverse locuri cât sa capete un rost si o experienta, sa se poata intretina,dar mereu astepta sa vina momentul lui,stia ca va veni.In 10 ani reusise destul de multe,parea sa fie pe drumul cel bun,avusese minte buna, stiuse sa profite de oportunitati si recunoaste, si un dram de noroc,ca fara el degeaba te zbati.Nu-si dorea sa aiba marea cu sarea, dar un trai confortabil,sa n-aiba teama de a doua zi.Nici macar nu obisnuia sa fie condus de sofer ,deseori lua masina sa, insa uneori ii placea sa ia masina cea veche primita cadou de la parintii lui când implinise 35 de ani.Erau instariti si aveau un conac la trei ore distanta,erau doctori renumiti si Viggo era singurul lor fiu caruia incercasera sa-i dea o educatie cât mai buna.Sigur avusese si el momentele si toanele lui in adolescenta, când parea sa nu se mai inteleaga defel, insa le-au depasit si pe alea si acum erau mândri de el. Isi mai doreau si ei,mama lui mai ales, un nepot sa cunoasca si ea bucuria de a fi bunica,despre care auzise ca ar fi desertul vietii, dar desi ii mai batea câte un apropo uneori,nu insista,credea in destin si in jumatatea fiecaruia,si stia ca daca pe undeva ,cineva il astepta,mai devreme sau mai târziu se va intâmpla.

Viggo si-a coborât privirea spre ceas,masina a mai inaintat câtiva metri si iar s-a oprit.Nu mai avea incotro, trebuia sa sune sa anunte ca e in intârziere .Cu ochii in ecranul telefonului a apasat tasta ce forma numarul automat si a asteptat s-auda vocea secretarei.Alo… da, sunt blocat in trafic… in 15 minute,sper… imi pare rau…n-am incotro… O tânara se oprise in fata geamului fumuriu pentru o privire fugitiva in oglinda acestuia.Viggo ramasese cu telefonul in mâna si o urmarea cu interes si suprindere.Cât timp ea si-a aranjat o suvita rebela i-a remarcat taiorul turcoaz, o culoare care se potrivea de minune cu tenul ei putin bronzat si parul negru.Nu-i putea vedea culoarea ochilor desi parea ca se uita fix in ochii lui.Însa ea se uita in oglinda geamului,fara sa stie ca de fapt se uita in oglinda din ochii lui.Se vedea ca e grabita si ca probabil a iesit din casa fara sa aiba timp sa verifice ultimele detalii ale tinutei de azi.Sau poate voia o confirmare furata in pripa pe strada.Buzele au format un mic surâs ,parea ca imaginea din oglinda fumurie e pe placul ei. Viggo a apasat butonul de deschidere si geamul s-a lasat in jos. I-a zâmbit inapoi si obrajii tinerei s-au colorat in ciuda bronzului care nu parea s-acopere imbujorarea. Cu ochi stralucitori, a disparut in multimea grabita,la fel de brusc pe cum aparuse.Sau poate ca masina de fapt se miscase.Tocmai acum,gândea Viggo.Perfect moment,isi spunea cu ironie.Ba chiar incepuse sa prinda viteza,semn ca traficul se decongestionase si parea ca va ajunge totusi aproape la timp.Dar straniu, nici nu-i mai pasa.Mintea lui parca se golise dintr-odata de gândurile zilnice,iritarea disparuse,il cuprinsese o nepasare pentru câteva momente,in care nu vedea decât chipul din geamul masinii.Fusese atât de neasteptat ca nici n-avusese alta reactie. Sa-i spuna ceva,s-o invite undeva.Sa-i ceara permisiunea s-o mai vada.Orice, dar sa nu fi disparut asa deodata. Framântarile lui de dinainte parca nici nu mai existau, se intreba doar cum sa faca s-o mai vada,sa se mai uite o data in ochii ei,sa le descifreze macar culoarea.

N-a stiut cum a trecut intâlnirea cu japonezii- sigur,s-a concentrat si si-a adunat gândurile,pentru ca era un profesionist, mereu facea lucrurile cu corectitudine atunci când se impunea.Isi amintea ca fusese multumit de discutii,stabilisera sa porneasca cât de curând cu un nou proiect ce parea promitator si cu sanse de reusita.Dar s-a simtit usurat când s-a terminat.Ba pentru prima data si-a luat liber pentru restul zilei.Se puteau descurca si fara el.Iar el nu avea nici un chef sa mai stea acolo nici un minut, voia sa plece pe strazi, sa caute un taior turcoaz.A luat in schimb masina, si-a lasat soferul sa plece si s-a urcat la volan.Condusul il relaxa, ii placea, si avea sa conduca in nestire pâna ar fi dat de ea.Sau asa credea.Pentru ca trecusera ore,se inserase si pe ea n-o gasise.Nici macar n-a trecut pe acasa sa se schimbe,s-a oprit intr-un târziu la Café Image. Max,de cum l-a vazut in costumul sau gri si elegant, si-n plus i-a mai vazut si privirea putin ratacita,el care de obicei era atât de ordonat in gânduri si gesturi, l-a intrebat in gluma : Cum o cheama? Cunostea bine privirea asta, artist cum era,i se intâmplase de vreo câteva ori sa creada ca s-a indragostit.Sau poate chiar se indragostise,pâna la iubirea urmatoare.Era greu sa iubesti doar o singura femeie,când sunt atât de frumoase si de ispititoare,când le fotografiezi trupurile pe jumatate goale, miscarile senzuale.Femeile sunt toate facute pentru a fi iubite,era filozofia lui. Viggo dimpotriva,avusese o iubita de vreo câtiva ani, cu care toata lumea credea ca avea sa se insoare,când relatia s-a terminat dintr-odata fara prea multe explicatii. El a preferat sa tina motivele pentru sine.Însa devenise mai degraba singuratic, nu se aruncase in noi cuceriri ci in munca,care-i aducea satisfactii fara multa dezamagire.

Viggo nu i-a raspuns la intrebare, i-a cerut un whisky cu gheata si s-a bucurat ca Max era prins intr-un proiect cu alti doi fotografi,discutau inflacarati,rasfoiau reviste,puneau ceva la cale insa pe el nu-l interesa câtusi de putin.Jumatate de ora mai târziu era in drum spre casa, masina o lasase in garajul cafenelei si distanta pâna la locuinta lui,o alta jumatate de ora de mers pe jos, l-a ajutat sa-si limpezeasca gândurile astfel ca acasa a cazut intr-un somn adânc si fara vise.Dar s-a trezit mai devreme decât de obicei, asta insemna ca avea mai mult timp inainte sa plece la serviciu, timp sa –si bea cafeaua in tihna si sa urmareasca stirile de dimineata.N-a facut-o insa, a vazut ca nu se poate concentra prea mult asupra lor,oricum nici nu se intâmplase mare lucru in lume,stirea cea mai importanta,de deschidere parea sa fi fost ca Paul Mc Cartney sustinuse un concert grozav cu o seara in urma.îi placea si lui,dar avusese ocazia sa-l vada cu niste ani in urma, impreuna cu niste prieteni, in alt loc,asa ca nu-i paruse rau ca de aceasta data nu mai fusese.

A tras insa draperiile groase care nu lasau sa patrunda multa lumina si de obicei nici nu-l deranja,sau nu baga de seama diminetile,uneori le indeparta doar putin, cât sa vada, alteori aprindea lumina,era de obicei grabit sa iasa pe usa cât mai repede, chiar si prima cafea de multe ori o bea la birou.Si alte câteva dupa,de-a lungul zilei.Acum insa le-a tras de tot,lumina a patruns triumfatoare inauntru,soarele l-a izbit direct in ochi.Ferindu-se cu o mâna,a deschis cu cealalta usa spre terasa cea larga.A inspirat o data aerul proaspat cât sa-i cuprinda amândoi plamânii.Statea intr-o zona frumoasa, cu multa verdeata,era un cartier linistit si frumos, majoritatea erau case dar se inaltau si câteva cladiri noi de apartamente,dintre care unul era al lui.Il cumparase dupa se despartise de fosta lui iubita,il vândusera pe cel vechi in care locuisera impreuna si a luat-o fiecare pe drumul sau. O casa noua, un inceput nou,gândise Viggo si când a gasit ca din intâmplare apartamentul acesta,dupa ce nici macar nu cautase prea mult,s-a bucurat,i-a placut si l-a luat fara ezitare.Nici n-ar fi avut timp de altfel si nici dorinta sa vada cât mai multe ,sa compare si sa aleaga.Asta era perfect,a trebuit doar rearanjat putin, varuit proaspat,in general in culoare de alb,ii placea stilul minimalist,simplu,odihnitor.Doar in living-room era un perete de un albastru inchis,contrastând cu albul de peste tot. Si mobile era noua,n-a mai vrut sa pastreze nimic din cea veche, nu-si luase decât cd-urile si saxofonul din apartamentul comun, in afara de haine.Iar saxofonul il lasase in cafeneaua lui Max.Îi placea sa cânte acolo uneori,când nu era foarte aglomerat.Se aseza lânga pianistul nelipsit in fiecare seara si se avântau impreuna intr-o minunata lume muzicala,se completau unul pe altul,se lasau purtati de sunetele clare iar cei câtiva oaspeti ramasi aplaudau cu frenezie la sfârsit.Cântau si bucati clasice,vechi, si bucati noi,orice le mângâia auzul si dupa simtirile din seara respective.De obicei Viggo era cel care hotara muzica, pentru ca el era cel care isi lua deodata saxofonul iar pianistul il urma doar.Câteodata il mai lasa si singur,si atunci incaperea rasuna de muzica cristalina si pura,precum un izvor de apa curata intr-un vârf de munte,precum o cascada atunci când I se alatura si pianistul.Era o incântare, dar asta nu se intâmpla foarte des,dar tocmai ca erau momente appreciate cu atât mai mult,atât de cei prezenti acolo cât si de Viggo.Mintea lui era in majoritatea timpului la afaceri,dar atunci când rareori se desprindea si se lasa in voia valului,ca un copil scapat de sub control pentru un timp limitat,se bucura asemeni unuia,de placerile simple,de muzica,de vorba.Si apoi se intorcea refacut in lumea lui de unde o lua de la capat cu hotarâre si determinare pâna data viitoare când si-ar fi ingaduit sa-si piarda iar controlul pentru o seara sau doua.

Ar fi vrut acum sa poata puna mâna pe saxofon si sa-I auda sunetul clar invaluind cartierul linistit in acea dimineata devreme,când lumea abia incepea sa se trezeasca.I-ar fi placut sa-i auda sunetul curgând in valuri pe alei,mângâind fiecare frunza si fiecare floare,infasurându-se in jurul fiecarei case,gâdilind urechile pisicilor motaind in soarele de dimineata.Stia insa ca era doar pura fantezie,pentru ca nu poti intrerupe tacerea zorilor de zi cu un saxofon precum ai taia cu cutitul o felie de liniste din tortul de aer masiv.Mai avea o ora pâna 8.00,când ar fi trebuit sa fie la birou.Nu,n-ar fi trebuit, era doar seful, dar se tinea cu incapatânare de acest obicei,sa fie acolo la timpul exact, nu cincisprezece minute mai târziu.A luat telefonul si a format numarul lui Max.Am nevoie sa vin la Image…Acum….Te rog.Max se auzea protestând in cealalta dimensiune telefonica.Venise târziu, nu dormise decât vreo 4 ore,ce era asa de urgent de nu putea astepta pâna seara? Saxofonul? Ce, ai innebunit? Cu noaptea-n cap? Viggo, du-te si fa o plimbare pâna la serviciu si-ti trece,ne vedem diseara.Max a inchis fara sa-i mai dea timp de replica.Viggo a vrut sa formeze numarul din nou,dar s-a razgândit pe loc.Si-a pus o pereche de pantaloni scurti si un tricou,si-a luat adidasii Nike si a iesit din casa.A inceput sa alerge.Cu ceva timp in urma o facea in fiecare dimineata,dar in ultima vreme o lasase mai moale si dormea mai mult in schimb.Se simtea destul de epuizat si parea ca nu se odihneste suficient.Era o perioada aglomerata la serviciu,ceea ce era bine,insemna ca totul merge din plin la firma, dar asta insemna mai putin timp pentru altceva decât intâlniri de afaceri,planuri,vânzari,e-mail-uri,dosare,telefoane,contracte,clienti…

Alerga si cu cu fiecare metru se calma si animalul din interiorul lui. Cel care ii crea nelinistea. Când a simtit ca l-a pus cu botul pe labe s-a intors , a facut un dus rapid,s-a schimbat si a coborât spre parcarea subterana a imobilului.O noua zi de munca la capatul careia stia ca se va duce la Café Image. Asta nu l-a impiedicat sa fie prezent cu gândurile la job-ul sau.Si nici nu s-a mai dus direct la cafenea ci a trecut pe  acasa si s-a schimbat intâi intr-o tinuta lejera.Un tricou gri si jeansi de aceeasi culoare.Ii statea bine in gri,se asorta cu parul putin grizonat si ii dadea un aer distins.

Cafeneaua era plina ca de obicei.Ba era mai mult decât atât,pentru ca avea loc o lansare de carte, ”Dimineti africane”,o experienta fotografica de un an pe tarâmurile salbatice si fascinante, ilustratii si naratii .Viggo si-ar fi  dorit sa fie una din serile mai calme , sa poata savura un pahar de vin rosu pe fundalul muzicii de pian si sa se alature si el mai apoi,cu saxofonul lui. In schimb parea ca e greu sa si gasesti un scaun liber.Si lumea inca mai venea,artisti de tot felul, din lumea lui Max.Cunoscuti,necunoscuti,interesati de fotografie, de Africa, prieteni ai scriitorului.Ce-i pasa? Cu siguranta nu era locul potrivit ,sau momentul.A baut totusi un pahar de vin pâna sa devina mult prea aglomerat,pe un scaun de la bar,si a iesit dupa vreun sfert de ora cu gândul sa se duca spre casa.Nu tinea neaparat,dar nu mai stia ce sa faca. Altceva decât sa mearga si sa se uite inca,instinctive,dupa un taior turcoaz- ceea ce era o prostie, pentru ca orasul era mare si sansele ca acea tânara sa poarte aceeasi haina erau destul de limitate.Dar asta nu-l impiedica sa se uite cu atentie la fiecare persoana feminina bruneta.Si-amintea ca era de inaltime medie si ca parul ii era prins la spate, când ea isi aranja suvitele rebele in geamul masinii.Unde o fi acum? Cu cine o fi? Poate ca era acasa cu sotul ei.Sau iubitul.Poate ca aveau chiar si un copil.Nu,nu parea sa fi avut.Viggo se certa cu gândurile sale si le inlocuia dupa cum ii convenea.Dintre toate masinile blocate in acea dimineata in trafic, de ce a trebuit sa se opreasca chiar lânga a lui? De ce n-a condus el ? Daca ar fi facut-o, ar fi fost pe locul soferului, poate n-ar fi observat-o in spate,iritat cum era deja si cu mintea la intâlnirea cu japonezii.De ce s-a intâmplat sa fie acolo chiar atunci,un metro sa fi fost mai incolo macar. Poate ca i-ar fi sarit oricum in ochi masina lui cea veche si poate tocmai de aceea a ales-o. Ce prostie, nu alegi o masina sa-ti verifici infatisarea intr-o clipita, asta se face intr-un impuls de moment si pleci mai departe. Viggo nu inceta sa se certe cu gândurile sale. In timp ce mergea in nestire,fara tinta determinata.Dar in directia opusa locuintei sale.Nu voia sa ajunga acasa intre pereti.Începuse sa fluiere o bucata pe care o auzea uneori pe cd-ul lui cu Kenny G.”The moment”. Ii placea in mod special,era ceva in piesa asta, viata e facuta din momente puse cap la cap,si e o mare pricepere sa-ti gasesti momentele tale, sa le recunosti,sa le traiesti din plin, sa le deosebesti de momentele care apartin tuturor celorlalti. Se calauzea dupa asta in afaceri mai ales, dar incerca s-o aplice si altfel.Gaseste-ti momentul si foloseste-l,atunci cand te afli in mijlocul lui. Urmatorul poate nu vine atât de curând,si poate nu-ti ofera aceeasi sansa.Momentele nu sunt niciodata la fel.Sunt inlanturi ca zalele in lantul vietii, dar zalele nu sunt aidoma,desi poate par la o prima vedere.Una e mai ruginita,alta e mai slefuita, una poate e mai mare,una mai mica.Momentele sunt vesele,triste,surprinzatoare,noi.Recunoaste-le pe cele esentiale si nu le lasa sa scape ,prinde-le ca pe niste fulgi in causul palmei si nu le privi cum se topesc ci topeste-te cu ele.El s-a topit in afara momentului din masina.L-a lasat sa ii dispara de sub ochi,in timp ce se uita pierdut in el.

Era acum intuneric si ceasul catedralei lânga care ajunsese batea ora 21.00. Pierduse notiunea de timp adâncit in momentele sale.Era mai bine sa se intoarca,desi era vineri seara si a doua zi n-avea nici o graba.Uitase chiar ca era inceput de weekend, sigur, asteia i se datora si nebunia din Café Image, lansarile de carte ,expozitii fotografice si alte manifestari artistice de genul asta se intâmplau de obicei vinerea.Avea sa treaca pe acolo in drum spre casa, sa vada daca se mai calmasera lucrurile.Poate ca se terminase deja si o parte din ei ar fi plecat acasa, sau spre atelierele lor, spre alte locuri unde sa-si petreaca o seara de vineri.N-aveau sa-si petreaca cu totii timpul intr-o cafenea, oricât de imbietoare ar fi fost.Cum si era de altfel, era o atmosfera foarte intima,in ton artistic, fotografii alb-negru frumos aranjate pe un perete,nuante de crem ,bej ,alb si bleu, mese si scaune din lemn de culoare inchisa ,confortabile ,lumânarele pe fiecare masa si lumini palide, nu incât sa nu vezi, dar cât sa nu-ti bata in ochi si sa-ti vezi interlocutorul sau partenera intr-o lumina placuta ,menita sa te faca sa vrei sa vorbesti, sa te deschizi, sa te simti bine.

De afara Viggo a putut vedea intr-o clipita de ochi ca locul se mai golise, nu mai zarise pe nimeni in picioare,parea ca se retrasesera la masute si isi creau lumea lor in jurul fiecarei mese, lumea in care aveau sa traiasca pentru o ora sau doua,insule mici de lume in lumea mare a cafenelei.Momentele lor din timp. S-a dus direct spre bar ,unde era Max.Hej, de ce n-ai stat? Ma intrebam unde ai disparut. Mda, am batut strazile,a raspuns Viggo.Stii ca nu ma dau in vânt dupa aglomeratie,ma stii doar cât de antisocial sunt, glumi Viggo, in timp ce Max ii turna in pahar vinul rosu si rece.Pianul se auzea in surdina. Viggo a luat o inghititura de vin , a asteptat ca pianistul sa termine si s-a indreptat spre el.I-a zâmbit si si-a luat saxofonul din colt.L-a pus la gura si fara sa-si dea prea bine seama, a inceput sa cânte bucata pe care o fredonase mai devreme.”The moment.”    Pianistul inca nu stia daca sa-l lase sau sa-l acompanieze, asa ca-l asculta deocamdata.Viggo parea cu totul acaparat de melodia lui, de momentul lui.Era asa de intens  incât pianistul si-a lasat mâinile in jos pe genunchi.N-avea sa intervina,nu era momentul .Melodia curgea, se inalta clara si se raspândea in jur,ca un abur care atingea pe fiecare usor, cu varful degetelor,abia perceptibil,dar totusi facându-i sa intrerupa orice faceau in momentul ala al lor, ca sa patrunda in momentele de muzica ce li se daruiau cu sufletul deschis.Erau intr-o capsula de timp umpluta cu muzica de saxofon.Si timpul se oprise in capsula.

Aplauzele s-au auzit cu entuziasm si Viggo a multumit coplesit,s-a inclinat cu un surâs ca pe scena.Nu era obisnuit cu asa atentie,el nu era un artist, de obicei cânta când cafeneaua era mai mult goala,nu indraznea sa se etaleze la un loc cu atâtia artisti talentati.Si in plus, cânta pentru el,nu pentru audienta.Însa in seara aceasta preaplinul simtirilor lui s-a revarsat in cascada muzicii de saxofon. S-a indreptat spre bar unde isi lasase paharul de vin rosu din care a baut putin mai mult,isi simtea gura uscata. Mi-a placut foarte mult! N-am mai auzit bucata asta niciodata,dar cu siguranta nu va fi ultima data. Viggo s-a intors spre vocea din spatele lui.Gura i s-a uscat dintr-odata si mai tare.Nu era un taior turcoaz, dar era o rochie in aceeasi culoare. Asta la prima vedere.Si eleganta, stil Chanel.Dar mai mult n-a observat pe loc,pentru ca ochii i se oprisera pe suvita rebela care se incapatâna sa nu stea la locul ei,prinsa la spate cu celelalte.Asta era farmecul ei.Multumesc, imi face mare placere sa aud asta,spuse Viggo cu un zâmbet in ochi.Viggo Jensen, se prezenta. Saxofonist ocazional, râse si ii intinse mâna.Sonia,raspunse ea scurt, si-si lasa mâna intr-a lui pentru o imbratisare de o clipa. El a putut sa-si dea seama ca ochii ei sunt o nuanta de caprui inchis,aproape negri si foarte stralucitori in lumina lumânarii albastre de lânga ei.Ochii negri intotdeauna sunt mai stralucitori decât altii, ii trecu lui prin cap, si mai misteriosi,si mai rar intâlniti. S-ar fi lasat pierdut in privirea ei,dar n-a vrut sa para insistent.Se intreba daca ea il recunoaste.Ar fi gândit ca da, dar nu era sigur.Altfel de ce ar fi venit la el daca n-ar fi avut deja senzatia ca se cunosc putin? N-as fi crezut ca in spatele geamului fumuriu se ascunde un suflet de artist, spuse ea parca ghicindu-i gândurile, si obrajii ii capatara o nuanta aproape imperceptibila de purpura pe care insa el  o percepu si zâmbi, cu secventa aceea parca ireala in minte.N-as fi crezut ca te voi mai intâlni, raspunse el simplu si parca surprins de propriul raspuns care ii iesi pur si simplu. Am fost aici toata seara, fratele meu si-a publicat prima lui carte si e tare mândru de ea.Am venit sa-mi dea si mie un autograf oficial la lansare ,râse ea. Ai fost aici? Nu i-a venit sa-si creada auzului lui Viggo. Da, tocmai voiam sa plec, imi terminasem si cana de ciocolata calda aromata si as fi iesit in clipa in care ai inceput tu sa cânti, il fixa cu privirea pentru o clipa. N-am mai baut nicaieri o ciocolata asa de delicioasa ca aici.E senzationala.Iti vine greu sa te opresti sa nu ceri inca una, si eventual o alta.Pâna se pun caloriile pe tine fara sa-ti dai seama, râse iar.Avea un râset fermecator,parea o caprioara vesela zburdând pe câmpii, se gândi Viggo.Eleganta si fina .Si totusi un aer de leoaica razbatea când si când.Parea ca stie ce vrea,altfel n-ar fi venit in spre el de la bun inceput.Sau poate i se parea si ei,ca si lui, ca deja se cunosc,sau poate a fost atât de surprinsa sa ma vada in postura de artist ca a tinut sa mi-o spuna, glumi Viggo cu el insusi dar n-o spuse cu glas tare.

    Si inca mai vrei sa pleci? Sau ma lasi sa te conving sa mai savurezi o ciocolata? E vineri seara, e permisa o mica exagerare,râse el , nu va sti nimeni,ramâne secretul nostru. Si al lui Max, dar el pastreaza secretul, altfel va avea de-a face cu mine, spuse si se uita la prietenul lui cu subinteles.Acesta ii facu cu ochiul si isi  inchise buzele cu un fermoar imaginar.Sonia se amuza.Se simtea bine.Viggo la fel.Se cunosteau de putin timp si deja impartaseau un secret.

-Ciocolata are gustul cel mai bun dimineata, ii zâmbi ea si se uita la el cu privire stralucitoare.

Silving

2 thoughts on “One chocolate to go!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s